Bosumflici

- în avans: declarație de dragoste…în loc de “tradiționalul” Have a nice Dragobete’s day! -
(o mai fi folosit cineva formula asta? )

Ce mi-ai făcut? Eram închisă bine în găoace, pusesem trei rânduri de lacăte la suflet, să nu mai iasă să umble haihui și nici să nu mai intre vreun altul să scotocească după comori intuite aurite, dar de fapt prăfuite și ponosite de trecerea inutilă a timpului. Stăteam comod, într-o stare de semi-confort de fapt și visam ghemuit. Mă uitam printre zăbrele, lumea se vedea parcă mai frumoasă, mai suportabilă, de acolo dinăuntru. Admiram cușca și mă întrebam ce materiale de genul: deznădejde, tristețe, lamentare, bosumflici pitici să-mi mai procur ca să mai fabric încă un rând de lacăte. Să zăvorăsc și mai bine, temeinic așa, metodic. Din când în când rafale de vânt puternic deschideau (sau cel puțin asta era impresia mea) ușița mică și strâmtă și întrezăream oameni care…trăiau pur și simplu. Nu la modul ideal(ist), numai în puf roz și parfumat, ci simplu. Dar real. Cu urcușuri și coborâșuri, fără să facă tabele și scheme de cercetare din care să reiasă avantajele și dezavantajele…trăirii ori netrăirii iubirii. Îi căinam pe cei de afară: săracii de ei, nu știu ce îi așteaptă sau ce-i va lovi într-o zi: deziluzii, treziri din vis, necazuri, trădări, despărțiri. Habar n-aveam că…săraca eram eu.
*
Acolo, în găoace, m-ai găsit. Nu avusesem curajul asumării iubirii. Și treptat renunțasem. La mine, la inimă, la iubire. Eram un ghem trist și înțepăcios care știa să confecționeze lacăte perfecte. Sau așa credea el… Nu povestesc ce ai făcut și mai ales ce nu ai făcut. Atunci când mi-am țipat acut durerea, de frica unei altei dureri ce intuiam că va urma, m-ai ținut în brațe și m-ai invitat să…tac. Un pic. Un strop. Și apoi mai multe. Să ascult mai atent. Și abia apoi să aleg. Eu, nu alții pentru mine.
**
Ce mi-ai făcut? Și de ce abia astăzi nu-mi mai pun problema cum să te alung, ca nu cumva să îmi ocupi găoacea? Între timp am aflat că inima nu mi-o mai poți ocupa. Tocmai pentru că tu mi-ai adus-o înapoi și ai lăsat-o liberă s-aleagă. Să te aleagă.

Îmi doresc – UPDATE. Primăvara inimii

Aşa este. Dacă îţi doreşti ceva tare, tare, (ţi) se va împlini.
Chiar dacă afară e încă mohorât, voi mi-aţi adus primăvara aici, prin prezenţa voastră, tăcută ori cuvântată, prin semnele lăsate la postarea Îmi doresc. Vă mulţumesc!

Dna. Aurora mi-a lăsat un strop de suflet. Nu ştia că este un sâmbure special pentru mine. Vi-l împărtăşesc şi vouă:

Pentru că… da, primăvara nu e numai în ghiocei şi-n firele proaspete de iarbă. Mai întâi de toate, e în inimă. Şi în prietenii(le de-o viaţă).

Îmi doresc…

Dacă-ţi doreşti ceva tare, tare, (ţi) se va împlini…
Aşa se spune. Azi, la început de săptâmână, după nişte zile cam grele şi zbuciumate, o să-mi doresc tare, tare să vină primăvara. În lumina soarelui cald, să văd ghiocei (în afara celor aninaţi la tâmplele tale). Şi să mă joc cu ei ca şi cum aş mângâia câmpuri verzi-gălbui cu coame de stele albe. Să văd pajişti fost întomnate devenite azi proaspete, de culoarea smaraldulului şi să-mi scârţâie tălpile desculţe dornice de foşnet de fire de iarbă răcoroasă, aşa cum scânceşte copilul în căutarea laptelui hrănitor. Să iau pâine şi s-o împart drept supliment vrăbiilor gureşe, ca să mă lase să le aflu planurile de primăvară. Să aştept cu ochii întredeschişi să văd cum se întorc rândunelele, să mă ascund sub o streaşină când veni-va ploaia să le-ntâmpine zborul şi să aud un cântec de leagăn desmierdat de întâmplări desprinse din viaţa lor nomadă. Să văd muguri înmugurind şi flori înflorind. Crenguţe aduse la viaţă şi ropot de aplauze precum bătăile ghiduşe din aripi la vederea pomilor înfloriţi. Să sărut ghioceii pe frunte ca să-şi deschidă chipul fragil spre lumină, să ascult merii înfloriţi cum povestesc nepăsători de ale lor viitoare plăcinte prea coapte, să aud caişii şi piersicii cum dorm şi apoi se trezesc din visare cu rost de compot şi aromă de vară, să-mi înflorească magnolia şi s-o privesc cum tremură-n roz şi în alb ca-n rochie de nuntă. Să vină primăvara şi să ridice ceaţa, să întâmpine Cerul cu alai proaspăt şi vioriu. Să vină. Să stea. Să rămână. S-o servesc cu şerbet de iubire şi cu păhăruţe de rouă strânsă în inimă după îndelungata iarnă înfrigurată.

Mai stai

Nu-mi spune nimic azi. Doar stai lângă mine și cuprinde-mi palma în căușul inimii tale. Am neguri pe ochi și cețuri în minte, adânci hăuri din care se zăresc urme vagi de morminte. Nu-mi spune vorbe frumoase sau calde, care să-mi ostoiască dorul de zâmbet real. Nu mă ajută. Lasă-mi gândul să împresoare în voie genuni, să renască lumini, să poarte la cer voia în trecut amânată și să-și rumege spaima de a nu fi pășit pe un tărâm curat niciodată. Scâncesc încet în mine, mi-e dor de ceva și nu știu să definesc de ce anume. Am cute pe frunte, ce nu se mai dezmorțesc nici la mângâierea ta caldă, am linii pe față ce duc abrupt spre albii de râu desfrunzite. Îmi susură-n piept o vocală, un sunet stins de vioară, îmi cade capul ușor pe umărul unde se odihneau labirinturi odinioară. Îmi doresc…nu știu nici eu ce-mi doresc. Să nu mai fie iarnă, dar să simt primăvară, să nu mai fie frig, dar să resimt căldura din vară, să nu mai fiu tristă, dar să-mi tremure-n gând un parfum curat de cireașă amară. Nu mă-ntreba ce-i cu mine. Nimicul e cu mine, frate și soră, amintind de o fostă rază uitată pe-un colț de masă, drept aperitiv pentru o cafea aburindă într-o seară. Taverna uitării de sine e azi și ea goală, neprimitoare. Clienții cei vechi și-au rătăcit banii prin buzunare rupte ce adăposteau timid răvașe de dragoste tumultoasă și cam primară, ospătarii mai servesc periodic câte o vorbă-nțeleaptă la halbă, iar fețele de masă par mute și frânte de mucuri obraznice de țigară. Nu mă-ntreba nimic despre viață, iubire, cântare, ruine, patine, ori foste clipe senine. Azi n-am răspuns. N-am metodă. N-am stil și nici tril. N-am nici chef și nici spor să fiu pe plac. Azi vreau să tac simplu. Cu mâna-mi strecurată în căușul inimii tale. Mai stai, să-mi dezmorțesc palid și gândul, nu doar linia vieții din palmă. Mai stai lângă mine… preț de o baladă.

Sâmburi (59) – Au scris frumos despre iubire…

- alte fragmente din locuri cu miez -

Au scris frumos despre Iubire…
…şi mi-aş dori să îşi presare mereu dragostea (şi)-n cuvinte:
A.Dama Călătorru Liliana Corbu Camix 71 de gânduri Marius Cruceru Răsvan
*
Dedicaţia muzicală pentru ei ar fi: … hmmm, dar ce melodie poţi să dedici muzicii în sine?
Mai bine muzica pâinii în vers, spre gând bun de aducere AMINte: Pâinea lui Ionatan!

Sâmburi (58) – Au scris frumos despre iubire…

- alte fragmente din locuri cu miez -
(continuare de aici)

Au scris frumos despre iubire…
… și mi-aș dori să nu-nceteze nicicând a iubi și a transmite și-n scris ceea ce iubesc:
Lotusull Anna Suflet de femeie Flavius Ela Ciprian Erys Dan
*
Dedicația muzicală pentru ei ar fi: Chris Spheeris, Dancing with the muse

Pană de curent

Că tot vorbeam despre…lumină, aici.

Iată o pană de curent. Încă una. Again and again. Ca într-un interminabil carusel cu diferiți oameni la butoane, purtători de rânjet pe buze. Aveți nevoie de lumină? Ahaaa, abia acum, când n-o aveți, o prețuiți. Dacă tânjim astfel după curentul electric, îmi imaginez cum este să tânjim după Lumină, iar Ea să nu ne (mai) fie. Ca într-o rugă mută ori continuă, ne încolonăm cu toții pe drumul ce duce spre…nici noi nu știm spre ce anume. Purtăm în noi firave urme ale luminii de ieri, le alungăm cu bună știință prin faptele noastre, prin ceea ce spunem, facem, gândim și irosim bucățile de Hrană care ne ghidau odinioară calea sufletului, preferând întunecimi abisale. Ne rugăm să revină curentul, dar nu ne mai gândim la lumina din noi. Aceea e demult stinsă. Nu de la buton, ci din nepăsare.
*
Am visat mai demult că-mi petreceam bunica, plecată dintre noi, spre porți. Doi pași am fost lăsată să fac în vis dincolo de porți, apoi mi s-a spus: întoarce-te, n-ai voie mai departe. Într-o semi-obscuritate, am putut zări un câmp cu pământ ars și o mare de oameni încolonați ce mergeau alene, deloc grăbiți, cu bărbiile-n piept și mai mult aplecați. Prin vis, am simțit că mergeau să caute Lumina. Iar noi…aici… ne dorim azi să revină curentul electric. Măcar el.
Mă anunță mașinăria mobilă că bateria e pe terminate…internetul era mobil și el. Deși e devreme, mă gândesc să mă bag în pat, s-a răcit de tot atmosfera. Pe o vreme ca asta, de întuneric profund, și la propriu, e tocmai bine să te rogi. Pentru curentul electric. Și, poate, pentru alungarea nepăsării din noi.
**
Când mă pregăteam să-nchid, a venit curentul. Nu se știe pentru câtă vreme. Tocmai la timp ca să-mi concentrez gândul și ruga asupra…întunericului din noi. Dar…cine mai are acum timp să se roage? Mă duc la televizor.
Noapte luminată!

P.S. Dacă sesizați cumva un ton ironic, e vorba doar despre auto-ironie. Așa cum v-am obișnuit, de altfel, în repetate rânduri.